Modigliani

Beui, si uite ca-n 2012 apuca si ochii mei sa vede si Modigliani, un film lansat in 2004 si filmat, in mare parte, prin romanica. Filmu’ mi-a atras atentia de ceva timp dar nu stiu cum se face ca n-a ajuns niciodata pe leptopu-mi. Bun.

Actiunea incepe intr-un birt, prin 1919 toamna (evident!). Asta dupa ce regizoru’ te-nfige pret de cateva secunde intr-o stare usor depresiva trecute prin prisma unei domnite cu niste ochi fantastici. Pe parcursul filmului domnita are sa capete fond si pare ca fura povestea. Bun.

Si prin 1919, toamna (evident), regizoru’ ma baga intr-o carciuma boema (sa zicem) care se presupune ca-i prin Paris p-undeva (sa zicem) la un concert Loredana Groza. Si in acest punct mi s-a taiat firu’. Deci, pe bune? Loredana Groza? Si nu ca mi-ar displace prea tare treaba pentru ca daca e sa privim prin prisma spectatorului de origine non-romana putem sa inghitim pastila asta cu ochii inchisi. Ne cam zgarie urechile dar nah, hai sa let this one slide (vorba aia).

Si-ncepe Loredana sa le zica (pour les connaisseurs) la oamenii din sala cate-o fabula-n ritmuri de taraf. Si aici mi-a sarit mie tandara! Cum asa? Pai, prima melodia care zangane, zice-n franceza despre un anume “Ionel (???) le plus beau garcon du Roumanie”. Ce ma? Adica cum? Adica “Ionel ionelule”-n franceza, da. Bun si-asa! Si, ca o paranteza, va mai spun ca toate melodiiile ce-au urmat in birtut au fost din folcloru’ patriei. Marioara Morarescu mai lipsea si peisaju’ era complet. Cu un playlist de tip tezaur folcloric n-ai cum sa dai gres, zic ­čśë

In acest birtut beau, la aceasi masa, Diego Rivera, Pablo Picasso, Max Jacob, Jean Cocteau, Mois Kisling si doar autoru’ la film mai stie cine. Picasso se remarca din primele momente ca fiind un zgarc, omu’ care plateste consumatia la lume cu o esarfa/ batista/ servetel mazgalit de magnifica-i dreapta. Si treaba seems legit!

Pe fundal, spre disperarea mea, curge (constant!) melodia romaneasca despre care va povesteam mai sus care trece din live performance-ul Loredanei in coloana sonora. Si cam aici s-a terminat filmul pentru mine. Plus ca-n birt se horcaia intr-o engleza stalcita cu accente de ruso-franceza iar multimea scanda la unison tot felu’ de tot felu’ in limba mama a lu’ PiaR si advertising, mama care pare ca adopta pe toti si pe toate.

Punct!

Nota: Pe parcurs filmul mi-a castigat simpatia. Andy Garcia face un rol relativ frumos. Omid Djalili, actoru’ care-l interpreteaza pe Picasso, reuseste sa incarneze un Picasso aproape veridic iar┬áElsa Zylberstein, actrita care-o interpreteaza pe Jeanne – amanta devenita gagica si mai apoi muza devenita nevasta lu’ Modigliani, reuseste sa ma castige. Spun asta pentru ca, din punctu-mi de vedere, filmu’ este despre suferinta ei. Despre cum l-a influentat pe Modigliani. Despre cum a sfidat indiferenta lui, despre cum si-a sfidat parintii si apropiatii in favoarea dragostei pe care i-o purta pictorului italian si despre cum si-a vandut sufletu’ diavolului prin a se sinucide. Cum adica “si-a vandut sufletu’ diavolului” ma veti intreba? Pai, Modigliani tot intr-acolo s-a dus. Acolo, unde? Pai, inspre un paradis al viciilor si al pasiunilor nestapanite. Acolo unde, pe-o straduta stramta sunt numai bodegute si birtulete, unde la capatul strazii apune soarele si unde poate sa o danseze pe Jeanne in clar de luna (a se vedea finalu’). Si daca straduta asta-i la dracu’ in beci sau la Dumnezeu in mansarda, asta s-o judecati voi!

Punct!

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *