Mi-e mai frica de oameni decat de cainii maidanezi

De nici trei luni am un puiut de beagle. Il cheama Marx (von Beagle) si e probabil cel mai incapatanat animal de companie posibil. Este catelul ce te topeste din priviri in timp ce se pisa pe carpeta ta. Atat de incapatanat! Dar hei, e inca puiut, mai are de invatat. De aproape o saptamana insa a invatat sa faca treaba mare afara. Mai are scapari, dar ne dam silinta.

Ei bine, de cand cu scandalul cu maidanezii, am inceput sa ma tem de oameni. Imi plimb “colegul de apartament” (cum imi place sa-i spun) de minim doua ori pe zi. Dimineata si seara, minim. Il plimb ba in spatele blocului, ba in padurea din spatele blocului, ba pe stradutele din cartier. Depinde. Ei bine, va jur ca asa frica si ura pentru patrupezi n-am vazut in viata mea! Incepand cu cativa pensionari din bloc, care se trag din fata cainelui si se uita el ca la molima secolului, pana la parintii care-si trag cu disperare si agresivitate copii din fata puiului de beagle. Spun cu ‘agresivitate’ pentru ca pur si simplu vad cum ii bruscheaza, tragandu-i cu forta de un brat, feri Doamne sa atinga un caine. Dar hei, aia nu-i agresivitate, e dragoste materna/paterna. In plus, citesc nenumarate articole in care se vorbeste atat de retard despre caini. Pe cuvant ca ai impresia ca se vorbeste despre un soft defect sau un virus al umanitatii. Un cancer care trebuie controlat ca altfel duce la disparitia rasei umane. Ridicolul bate orice forma de ratiune sau minima logica.

Pe cealalta parte, nu pot sa nu remarc cum toti copii astia, viitorul rasei umane, sunt izolati de animale vii, mai ales de caini, si li se pun in brate tablete, telefoane mobile de ultima generatie si laptop-uri de care leaga bolnavicioase idile. N-am vazut copil cretinizat de caini (si rogu-va nu-mi bagati pe gat cazul copilului omorat de caini ca nu stau chiar asa lucrurile) si daca ar fi sa credem pe cuvant cercetatorii britanici (vorba vine), statistic vorbind adica, cred ca sunt mai multi copii tratati de boala secolului, tehnologia digitala si social media, decat de muscaturi de caini. Muscaturi care au felurite explicatii ce nu implica agresivitatea canina explicita, si care au foarte putine repercursiuni psihologice daca e sa le comparam cu repercursiunile psihologice ale conectivitatii digitale premature.

Preferam sa ne tinem copiii inchisi in case, in fata calculatorului decat sa-l lasam sa atinga un caine. Ne panicam si ne crizam ca niste nebuni daca scapam telefonul sau tableta pe jos dar nu avem nicio problema sa dam cu picioarele intr-un caine. Ba chiar sa-i dam in cap cu ceva, daca-si permite mizerabilul sa se apere.

Mai amuzant este faptul ca in timp ce scriam aceste randuri ma gandeam daca nu cumva am sa atrag reactii stupide asupra-mi. Sa ma lovesc de oameni care vor crede ca-i exagerata comparatia mea sau chiar oameni care vor crede ca-s tampit si ca e un non sens toata scriitura.

Oricum, eu tot cred ca-i ridicola toata nebunia. Fenomenul “uite mama, ia telefonul asta, nu te juca cu cainele ca musca” mi se pare ridicol pana la Dumneze si ‘napoi. Dar n-ai ce-i face, asta-i viitorul. Si la un astfel de viitor nici Caragiale n-ar rade!

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *